Vizita Sublocotenent (rtr.) GROSU ȘTEFAN, 96 ani


Sublocotenent (rtr.) GROSU  ȘTEFAN, 96 ani

vizitat în data de 14.11.2017


 

”Poți ține pâinea în sacul de merinde când nu mai poți de foame?”

O poveste extraordinară de viață a unui veteran de război cum rar întâlniți.
Vă invităm să o citiți și să comentați. Impresiile voastre vor fi transmise venerabilului veteran.

„Războiul nu este bun. Moartea te vântură tot timpul, iar sărăcia de după război este cruntă”
- sublocotenent (rtr.) Grosu Ştefan

În cadrul programului „Acasă la veterani” reprezentanți ai Direcției calitatea vieții personalului au poposit acasă la domnul sublocotenent (rtr.) Grosu Ştefan, veteran din cel de-Al Doilea Război Mondial.

 

S-a născut în comuna Olănești, Basarabia. Înainte de război, a fost nevoit să se mute cu familia în judeţul Vlaşca (actual Teleorman, n.n.). Au fost evacuați când linia frontului se apropia și veneau rușii, comuna fiind chiar pe malul Nistrului.A fost înrolat în anul 1944 la Roșiorii de Vede, unde era un centru de încorporare. El a făcut apoi parte din Regimentul 3 Artilerie Antitanc, Brăila, numit ”Franța”, pentru că foloseau tunuri de la francezi, din Primul Război Mondial. Pe toți basarabenii i-au repartizat pe unități, el a rămas cu 2 camarazi basarabeni la Brăila și un verișor a fost trimis la Timișoara.Au făcut pregătire o lună apoi au fost trimiși pe front la comuna Cerna, Tulcea. Acolo i-a găsit 23 august când România a întors armele împotriva Germaniei.
A venit ordin ca toți basarabenii să fie eliberați.

Camarazii domnului Ștefan au plecat cu dor de casă spre Basarabia, dar nu au mai ajuns. Pe drum au fost luați de trupele sovietice și înrolați obligatoriu în armată.

Domnul Ștefan a mers la satul lui din sudul României să își vadă părinții. Apoi s-a dus la unitatea lui de bază și s-a prezentat. Armata nu mai avea nici o evidență a lui însă el nu știa.
Așa că l-au înrolat din nou și a plecat pe front în ianuarie 1944, încorporat servant la tun în Regimentul 3 Artilerie Antitanc de la Brăila, cu care a ajuns până în Cehoslovacia, la Brno.
În 1944 a mers cu trenul de la Băicoi până în Ungaria, de unde au fost deviați și au continuat drumul pana in Cehoslovacia in marş.
Mergeau şi 40 de kilometri pe noapte pentru ca ziua sa poată staţiona, pândind blindatele inamice.
Ne-a spus că el nu a distrus niciun tanc şi nu a omorât pe nimeni.

”În vreme de război mâncam arpacaș, eram echipați doar cu veston și pantalon, fără nimic pe dedesubt și nu ne spălam cu lunile.”

Dotarea şi echiparea armatei române erau foarte slabe. Militarii aveau doar vestonul şi nişte pantaloni, fără sa mai poarte nimic altceva pe dedesubt. Își amintește de cizmele aproape noi primite de la intendantul bateriei, ca un serviciu prețios pentru focul pe care-l aprindea în soba din cazarmă, în fiecare dimineaţă.
Cizmele l-au slujit cu credință până la terminarea războiului, când si-au dat obștescul sfârșit. Putea să treacă și prin apă și să nu fie ud, cum erau toți camarazii lui, după fiecare ploaie.

La Banka Bistrița s-a dat prima luptă puternică, cu nemții în retragere. Din Bateria lui s-a pierdut un tun, fusese distrus iar ei au întrebat ce s-a întâmplat cu camarazii servanți. Li s-a spus că au fost relocați ca sprijin la altă baterie. Mai târziu și-a dat seama că au murit când a fost distrus tunul.

Tunurile cu care luptau ei, erau trase de cai. Toți caii cu care au plecat din România la război, au murit până în primăvară când s-a terminat războiul.
A fost un ger așa de mare, cu zăpadă până la brâu și caii epuizați se prăbușeau. La început a fost ordin să nu lase caii în urma lor așa că îi luau cu ei până mureau. Atunci un soldat era numit să jupoaie pielea calului și să o păstreze. Mai târziu li s-a permis să lase caii bolnavi prin satele pe unde treceau.
Când i-a venit rândul domnului Ștefan la jupuit cai, el a găsit în burta unuia o pungă mare de puroi. Lucrând, s-a lovit și i s-a infectat degetul mare de la mâna dreaptă. Două nopți nu a putut dormi de durere. Sanitar nu aveau și fiecare se descurca cum putea. A ajuns în apropiere de un sat, la o casă și a văzut o femeie gătind ceva pe o plită… a încercat să îi explice ce vrea și până la urma femeia l-a înțeles și i-a dat o ceapă. Domnul Ștefan a copt ceapa, a decojit-o feliuțe, a pus apoi pe deget și l-a învelit cu o bucată de pansament, din trusa individuală. Era flămând, obosit și în dureri. A adormit pe podeaua bucătăriei. A doua zi când s-a trezit, infecția degetului trecuse.

În Cehoslovacia se opreau la marginea satelor, ori a pădurilor. Ruşii, sub a căror coordonare se aflau, se opreau în localităţi.

Îi era adesea frig și foame. Dimineața venea mâncarea și primea o singură pâinică pe zi. O împărțea în trei bucăți dar de foame mânca tot până la prânz apoi răbda. Uneori mai primeau de la săteni câte o găleată de cartofi, pe care îi mâncau cruzi. Nu făceau foc ca să nu fie descoperiți. Au mâncat prea mulți într-o zi și au avut arsuri mari la stomac.
”Eram flămânzi domnule, mâncare puțină avea Armata Română”.

”Poți ține pâinea în sacul de merinde când nu mai poți de foame?”
Într-un loc în care au staţionat pentru mai multe săptămânii s-a dus la prima casă din sat şi a rugat militarii locului să-i permită să-şi spele câteva haine cu apă care nu era îngheţată. I-au permis să intre într-o bucătărie, unde fierbeau pe plită, într-un ceaun mare, bucăţi de carne de porc. L-au servit cu o porţie mare de carne fiartă şi l-a răpus somnul. Era atât de cald, că i-au trebuit mai multe minute să-şi regleze respiraţia. A dormit până spre seară, când se întunecase. Şi-a spălat repede cămaşa şi lenjeria intimă, pe care le-a uscat afară, în frig, pe o marmită veche, nemţească, „rechiziţionată” de la cei care se retrăgeau, sub care făcea foc şi îşi dezgheţa pâinea rămasă.

În 1945, într-o dimineaţă devreme, au fost anunţaţi că războiul s-a încheiat. Se întrebau de ce mai sfârtecă tunurile pământul dacă e pace. Era, dar nu toți nemții fuseseră anunțați.

La terminarea războiului, nici părinţii, nici autorităţile locale cărora s-a adresat, fiind încă pe front, în Cehoslovacia, nu i-au răspuns.
S-a întors in tară cu regimentul pe jos, într-o călătorie lungă și istovitoare, care ducea către o Românie sărăcită de eforturile militare, în care se murea de foame.

În noiembrie 1945 a ajuns la unitatea din Brăila.
A fost apoi trimis în București, la Centrul de predare a cailor pentru sovietici în cadrul convenţiei de armistiţiu. După închiderea centrului a fost trecut în rezervă – august 1946.
Nu mai avea haine civile. Toate, împreună cu materialele din unitatea de unde plecase în război fuseseră luate de ruşi. I-au dat o pereche de pantaloni si un veston pătat de sânge, probabil de la vreun camarad rănit sau ucis în luptă.

A plecat să își caute părinții și a aflat că părinţii lui fuseseră evacuaţi de către ruși înapoi în Basarabia, pe pământurile natale, însă nu ştia dacă aceştia au ajuns sau nu în casa lor.
Finalitatea relocărilor nu era niciodată cunoscută. Puteau fi gulagurile din Siberia sau localitatea natală. Târziu, a reuşit să afle că ajunseseră în vatra natală şi că încercările şi greutăţile, foamea şi mizeria i-au ucis tatăl, bolnav de tifos exantematic.

Mama sa a supravieţuit şi, după moartea tatălui, şi-a refăcut viaţa. S-a dus şi ea la cele veşnice la 97 de ani. „Probabil că pe ea o moştenesc, gândindu-mă la anii mei".
Din 1958, după moartea lui Stalin, mergea în vizită la mama lui în comuna natală, tot la doi ani. Lua trenul până la Chișinău apoi un autobuz până acasă. Acum nu mai are pe nimeni acolo, nici o rudă.

”Nu aveam nici un ban”
În august 1946 s-a văzut singur și fără nici un ban, singur pe lume și a trebuit să ia o decizie grea. Avea un unchi basarabean în București, care lucra într-o societate de transport, condusă de un evreu. Și unchiul său fusese în război.
A pornit-o de-a lungul străzilor pe care nu le cunoştea. Nu avea unde să doarmă, nu avea ce să mănânce. S-a dus la unchiul său. Fratele tatălui l-a lăsat să doarmă noaptea împreună cu şoferii care aşteptau încărcarea camioanelor. În vremurile tulburi de după război, cei mai mulți locuiau, trăiau și munceau în acelaşi loc. Puţini îşi mai permiteau o locuinţă.

Pentru ca n-a fost primit să muncească in societatea de transport, unchiul sau l-a trimis la spitalul Colentina, unde lucra un alt basarabean. De aici a fost îndrumat la spitalul Grigore Alexandrescu, unde lucra un alt basarabean. Se ştiau între ei, basarabenii, şi se ajutau cat puteau.
Administratorul spitalului i-a oferit un loc la bucătărie, la aprovizionare. Apoi a fost paznic de noapte. N-a mai părăsit spitalul Grigore Alexandrescu până a ieşit la pensie.

”Greu îți mai găseai atunci de lucru, mare foamete!”

La angajare avea doar patru clase primare absolvite, însă a fost dornic să înveţe. A mai urmat încă trei clase de şcoală şi a învăţat să fie ghipsier.
A furat meserie de la cei care îşi făceau meseria aceasta cu pasiune şi a ajuns printre cei mai pricepuţi şi mai apreciaţi ghipsieri:
„La sala de ghips, care rămăsese fără tehnician, am adus un proaspăt angajat la bucătărie, pe Ştefan Grosu. Nu i-a trebuit mult ca să înveţe ce trebuia să facă. A ajuns repede să pună aparate ghipsate excelente dar a învăţat de la noi şi să reducă şi să imobilizeze diferite fracturi”
( „Din amintirile unui chirurg de copii”, dr.D. Vereanu)

În 1948 a cunoscut-o pe doamna Adina. A trebuit să aştepte patru ani, pentru că veneticii nu aveau voie să se căsătorească cu româncele. Dar a perseverat şi au reuşit să-și unească destinele în 1952. Au fost căsătoriți 58 de ani.
De șapte ani este singur. Nu are copii.

Îl vizitează o verişoară, doamna Ileana şi îl ajută la treburile casei o altă doamnă care e angajată. Altfel, se descurcă singur. Merge să-şi plătească facturile, se plimbă si lucrează cu spor în grădina din faţa casei, citește în voie cărți și se bucură de viață.

Este sănătos, poate nu mai aude așa bine, dar nu e supărat.
"Dacă nu mă doare nimic, de ce sa mă plâng?"
Deși nu se duce la biserică, este convins că "Dumnezeu a fost mereu de partea lui!"

Domnul Ştefan va împlini 96 de ani pe 20 noiembrie.
Prin vizita de astăzi am dorit să ne arătăm aprecierea și să îi urăm ”La mulți ani”, cu sănătate și pace în suflet.

Toți cei care îi vor citi povestea vor găsi în ea spiritul unui mare luptător, un om care s-a luptat cu vicisitudinile vieții, un om căruia i s-a luat căminul și i s-a întrerupt viața de nenumărate ori dar care nu a renunțat și nu s-a plâns. A fost un om tare harnic și prin munca lui a reușit să-și construiască și o căsuță în București, deși când a ajuns aici, în 1946, nici măcar hainele ce le purta nu erau ale lui.Viață lungă, domnule Ștefan!

 

Top