VIZITA LA VETERANUL DE RĂZBOI Colonel (rtr) ŞTEFANOVICI PAUL 09.02.2018
VETERANUL DE RĂZBOI Colonel (rtr) ŞTEFANOVICI PAUL
Cum este să aniversezi împlinirea a 100 de ani de viață?
”Nu mi-a fost frică de război, singura teamă a fost să nu cad prizonier la ruși și să mă ducă în Siberia. După mine, eroi au fost cei care au fost în Siberia. Ei au îndurat cele mai mari umilințe”.
Programul “Acasă la veterani” continuă! Secretarul de stat Nicolae Nasta și o echipă de la Direcția calitatea vieții personalului au avut avut astăzi privilegiul de a fi alături de un om a cărui viață se confundă cu istoria. Un veteran de război care este de-o vârstă cu România Mare.
Colonelul (rtr) Paul Ștefanovici a împlinit venerabila vârstă de 100 de ani!
Cu acest prilej, și în semn de respect pentru faptele de arme săvârșite pe câmpul de luptă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, domnului Ștefanovici i-a fost înmânată Emblema de Onoare a Armatei României, conferită prin ordin al ministrului apărării naționale, Mihai Fifor.
Colonelul (rtr) Ștefanovici s-a născut în comuna Potelu, jud. Romanați-Dolj, pe data de 09 februarie 1918, fiul lui Dumitru și al Constanței Ștefanovici. Tatăl, originar din Bosnia, a fost marinar, comandant de vas.
”Nu mi-a fost frică de război, singura teamă a fost să nu cad prizonier la ruși și să mă ducă în Siberia. După mine, eroi au fost cei care au fost în Siberia. Ei au îndurat cele mai mari umilințe”.
Programul “Acasă la veterani” continuă! Secretarul de stat Nicolae Nasta și o echipă de la Direcția calitatea vieții personalului au avut avut astăzi privilegiul de a fi alături de un om a cărui viață se confundă cu istoria. Un veteran de război care este de-o vârstă cu România Mare.
Colonelul (rtr) Paul Ștefanovici a împlinit venerabila vârstă de 100 de ani!
Cu acest prilej, și în semn de respect pentru faptele de arme săvârșite pe câmpul de luptă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, domnului Ștefanovici i-a fost înmânată Emblema de Onoare a Armatei României, conferită prin ordin al ministrului apărării naționale, Mihai Fifor.
Colonelul (rtr) Ștefanovici s-a născut în comuna Potelu, jud. Romanați-Dolj, pe data de 09 februarie 1918, fiul lui Dumitru și al Constanței Ștefanovici. Tatăl, originar din Bosnia, a fost marinar, comandant de vas.
A fost recrutat în armată, la 17 ani. ”Mergeam cu trupa și, la un moment dat mă întâlnesc pe drum cu o țigăncușă, care voia să-mi ghicească. M-am dat jos de pe cal și de sub fusta ei scoate un glob, pune cotul pe pulpa mea, se uită în palme și-mi spune – domnule ofițer, peste un an o să fii înconjurat de foc, moartea o să-ți dea târcoale dar vei scăpa. Și fix după un an a început războiul.”
Colonelul Ștefanovici a absolvit Școala de Ofițeri de infanterie în 1940 cu gradul de locotenent și a plecat pe front cu Regimentul 1 Infanterie (Dorobanți) Dolj. A luptat în sudul Ucrainei și la Stalingrad. Ca urmare a pierderilor suferite în bătălia de la Cotul Donului (1942), regimentul din care făcea parte veteranul nostru, a fost retras în Bug și ulterior în Transnistria, iar în aprilie 1943 s-a retras în România pentru refacerea efectivelor. Regimentul a existat între anii 1906 – 1959.
„Am trecut Prutul la 20 noiembrie1942, am ajuns la Nipru până la Bug , la portul Nicolaev. Aici rușii erau comandați de o femeie. Am atacat Nicolaevul fără să auzim un foc. După aceea am aflat că rușii, comandanți de această femeie se retrăseseră, fără să simțim. A fost o victorie ușoară, fără vărsare de sânge și risipă de muniție. Apoi am ajuns la Rostov. Nemții au avut un tun de 800 de mm, l-au adus în Rostov cu trenul. Au tras un proiectil, care a avut forța unei bombe de avion și astfel Rostovul a căzut. Am ajuns și în sudul Ucrainei”, relatează venerabilul veteran de război.
„În armată nu poți comenta ordinele primite, trebuie să le execuți. Am primit ordin să mă amplasez cu efectivele într-o zonă care era la o distanță de 200-300 de metri de ruși. Eu am raportat că nu e bine să ne amplasăm aici, că o să ne omoare rușii. Dar atunci mi s-a ordonat că dacă nu execut ordinul o să fiu trimis la Curtea marțială și executat. Atunci eu nu am mai zis nimic, ne-am amplasat acolo, dar atunci imediat 6 soldați români au fost omorâți de către ruși. Din acel moment am primit ordin să ne mutăm în altă zonă mai ferită”, spune cu emoție dl. Ștefanovici.
„Ne îndreptat către Stalingrad. Rușii aveau celebre tancuri T 34 care atingeau viteza de 40 km/oră. Se spunea că sunt tancuri de hârtie dar nu era deloc așa. În timpul luptelor ofițerii români erau nevoiți să-și rupă epoleții pentru a nu fi omorâți de ruși, fiind cei mai căutați. La Stalingrad am suferit cele mai multe pierderi. Practic Armata a 4-a a fost decimată.”
O întâmplare din acea perioadă este legată tot de tancul T34, când, după o luptă încrâncenată, unul dintre acestea rămăsese între cele două linii de tranşee. Comandantul batalionului a chemat ofiţerii şi a cerut voluntari care să arunce tancul în aer. S-a oferit domnul Ştefanovici şi l-au însoţit alţi doi camarazi. Înarmaţi cu mitraliere şi grenade, au pornit în aventura sinucigașă de neutralizare a tancului dușman. Au reuşit să-l arunce în aer, dar şi ei au fost răniţi grav. Domnul Ştefanovici s-a ales atunci cu schije, pe care le păstrează şi acum, într-o mână şi un picior. Însă, pentru această ispravă a fost decorat, mai târziu, cu Coroana României în grad de cavaler cu panglica de Virtute Militara.
„Fiecare avea o lopățică, mi-am făcut o groapă și m-am băgat acolo. Eram în linia I. Afară se trăgea la foc continuu. Pe un colț aveam amplasată pușca mitralieră. Un proiectil a căzut direct pe armă, a explodat, am rămas o clipă inconștient și mai multe schije m-au rănit la mână și la picior. Ceilalți au crezut că am murit. Am avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri medicale, am fost pansat. Cred că de aici am rămas cu probleme de auz”, ne spune domnul Ștefanovici.
Pe front nu și-a luat niciodată zile de concediu sau de permisie. Doar când a fost rănit a avut câteva zile libere. A fost marcat de faptul că mulți dintre camarazii de arme au murit. „Eu convenisem cu un camarad ca, în cazul în care mor eu, să-mi ia ceasul meu și să-l ducă mamei mele, și eu la rândul meu, dacă o să moară el, să-i iau ceasul și să i-l duc soției. Din nefericire, acest prieten a fost omorât și am nevoit să-i duc ceasul soției, căreia nu îi venea să creadă că soțul ei a murit”, spune cu emoție în glas dl. Ștefanovici.
După război a urmat cursurile Institutului Politehnic - Facultatea de Instalații și Utilaje, însă după un an a fost dat afară din cauza decorației primite.
A urmat un curs de metrologie, obținând autorizație pentru a executa lucrări în instalații mecanice sub presiune. A lucrat o perioadă la Institutul Național de Cooperație. Apoi s-a angajat la Întreprinderea de Instalații Generale, de unde a ieșit la pensie.
Are o fată în vârstă de 50 de ani, stabilită în Austria. Nu are nepoți.
Este invalid de război gradul II, însă veteranul nostru își ocupă timpul citind ziare, îi place mult să studieze istoria. De asemenea, urmărește și emisiunile cu caracter informativ, în special despre război.
La mulți ani, domnule colonel! Să fiți sănătos și să ne vedem bucuroși și în 2019!
*****
În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, prizonieri, răniţi şi invalizi (circa 92.000 de militari decedaţi). În prezent, mai sunt în viaţă aproximativ 9.000 de veterani de război, circa 280 de văduve de război şi în jur de 66.000 de văduve de veterani de război.
„Acasă la veterani” este un program de vizite la domiciliul veteranilor de război, în mod deosebit la cei care nu mai au familie, care sunt singuri, de regulă în ziua împlinirii unor vârste (peste 90 de ani).
Colonelul Ștefanovici a absolvit Școala de Ofițeri de infanterie în 1940 cu gradul de locotenent și a plecat pe front cu Regimentul 1 Infanterie (Dorobanți) Dolj. A luptat în sudul Ucrainei și la Stalingrad. Ca urmare a pierderilor suferite în bătălia de la Cotul Donului (1942), regimentul din care făcea parte veteranul nostru, a fost retras în Bug și ulterior în Transnistria, iar în aprilie 1943 s-a retras în România pentru refacerea efectivelor. Regimentul a existat între anii 1906 – 1959.
„Am trecut Prutul la 20 noiembrie1942, am ajuns la Nipru până la Bug , la portul Nicolaev. Aici rușii erau comandați de o femeie. Am atacat Nicolaevul fără să auzim un foc. După aceea am aflat că rușii, comandanți de această femeie se retrăseseră, fără să simțim. A fost o victorie ușoară, fără vărsare de sânge și risipă de muniție. Apoi am ajuns la Rostov. Nemții au avut un tun de 800 de mm, l-au adus în Rostov cu trenul. Au tras un proiectil, care a avut forța unei bombe de avion și astfel Rostovul a căzut. Am ajuns și în sudul Ucrainei”, relatează venerabilul veteran de război.
„În armată nu poți comenta ordinele primite, trebuie să le execuți. Am primit ordin să mă amplasez cu efectivele într-o zonă care era la o distanță de 200-300 de metri de ruși. Eu am raportat că nu e bine să ne amplasăm aici, că o să ne omoare rușii. Dar atunci mi s-a ordonat că dacă nu execut ordinul o să fiu trimis la Curtea marțială și executat. Atunci eu nu am mai zis nimic, ne-am amplasat acolo, dar atunci imediat 6 soldați români au fost omorâți de către ruși. Din acel moment am primit ordin să ne mutăm în altă zonă mai ferită”, spune cu emoție dl. Ștefanovici.
„Ne îndreptat către Stalingrad. Rușii aveau celebre tancuri T 34 care atingeau viteza de 40 km/oră. Se spunea că sunt tancuri de hârtie dar nu era deloc așa. În timpul luptelor ofițerii români erau nevoiți să-și rupă epoleții pentru a nu fi omorâți de ruși, fiind cei mai căutați. La Stalingrad am suferit cele mai multe pierderi. Practic Armata a 4-a a fost decimată.”
O întâmplare din acea perioadă este legată tot de tancul T34, când, după o luptă încrâncenată, unul dintre acestea rămăsese între cele două linii de tranşee. Comandantul batalionului a chemat ofiţerii şi a cerut voluntari care să arunce tancul în aer. S-a oferit domnul Ştefanovici şi l-au însoţit alţi doi camarazi. Înarmaţi cu mitraliere şi grenade, au pornit în aventura sinucigașă de neutralizare a tancului dușman. Au reuşit să-l arunce în aer, dar şi ei au fost răniţi grav. Domnul Ştefanovici s-a ales atunci cu schije, pe care le păstrează şi acum, într-o mână şi un picior. Însă, pentru această ispravă a fost decorat, mai târziu, cu Coroana României în grad de cavaler cu panglica de Virtute Militara.
„Fiecare avea o lopățică, mi-am făcut o groapă și m-am băgat acolo. Eram în linia I. Afară se trăgea la foc continuu. Pe un colț aveam amplasată pușca mitralieră. Un proiectil a căzut direct pe armă, a explodat, am rămas o clipă inconștient și mai multe schije m-au rănit la mână și la picior. Ceilalți au crezut că am murit. Am avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri medicale, am fost pansat. Cred că de aici am rămas cu probleme de auz”, ne spune domnul Ștefanovici.
Pe front nu și-a luat niciodată zile de concediu sau de permisie. Doar când a fost rănit a avut câteva zile libere. A fost marcat de faptul că mulți dintre camarazii de arme au murit. „Eu convenisem cu un camarad ca, în cazul în care mor eu, să-mi ia ceasul meu și să-l ducă mamei mele, și eu la rândul meu, dacă o să moară el, să-i iau ceasul și să i-l duc soției. Din nefericire, acest prieten a fost omorât și am nevoit să-i duc ceasul soției, căreia nu îi venea să creadă că soțul ei a murit”, spune cu emoție în glas dl. Ștefanovici.
După război a urmat cursurile Institutului Politehnic - Facultatea de Instalații și Utilaje, însă după un an a fost dat afară din cauza decorației primite.
A urmat un curs de metrologie, obținând autorizație pentru a executa lucrări în instalații mecanice sub presiune. A lucrat o perioadă la Institutul Național de Cooperație. Apoi s-a angajat la Întreprinderea de Instalații Generale, de unde a ieșit la pensie.
Are o fată în vârstă de 50 de ani, stabilită în Austria. Nu are nepoți.
Este invalid de război gradul II, însă veteranul nostru își ocupă timpul citind ziare, îi place mult să studieze istoria. De asemenea, urmărește și emisiunile cu caracter informativ, în special despre război.
La mulți ani, domnule colonel! Să fiți sănătos și să ne vedem bucuroși și în 2019!
*****
În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, prizonieri, răniţi şi invalizi (circa 92.000 de militari decedaţi). În prezent, mai sunt în viaţă aproximativ 9.000 de veterani de război, circa 280 de văduve de război şi în jur de 66.000 de văduve de veterani de război.
„Acasă la veterani” este un program de vizite la domiciliul veteranilor de război, în mod deosebit la cei care nu mai au familie, care sunt singuri, de regulă în ziua împlinirii unor vârste (peste 90 de ani).