VIZITA LA VETERANA DE RĂZBOI Ana PÂNCĂ, din 09.03.2018 09.03.2018
“În clipa în care mi-a rămas piciorul în mână am simţit că leşin”
Cu ocazia zilei de 8 Martie, în cadrul programului „Acasă la veterani”, reprezentanţi ai Direcţiei calitatea vieţii personalului au vizitat-o pe doamna Ana Pâncă, veterană de război, pentru a-i oferi un buchet de flori şi un mărţişor.
Doamna Ana s-a născut pe 24 octombrie 1926, în comuna Băla din judeţul Mureş, într-o familie simplă de ţărani, cu şase copii, doi băieţi şi patru fete. Tatăl a fost o scurtă perioadă de timp şi primar în mica localitate, iar mama casnică.
A participat pe front ca soră medicală pe Ambulanţa nr. 18 din cadrul Diviziei 2 Vânători de Munte, în zona Ardealului, Ungariei şi Cehoslovaciei în perioada septembrie 1944 – martie 1945.
Fire energică şi vioaie, doamna Ana a moştenit aceste trăsături de la tatăl său. „Nu stăteam o clipă, tot timpul trebuia să fac câte ceva, eram curajoasă şi nu-mi era teamă de nimic, astfel că la vârsta de 14 ani am plecat la sora mea Maria în Bucureşti. Ca să-mi câştig existenţa a trebuit să lucrez cu ziua pe la diferiţi oameni. M-a ajutat mult şi o mătuşă care avea un magazin, lucrând acolo o bună bucată de timp”, ne povesteşte d-na Ana.
„După aproximativ patru ani petrecuţi în Bucureşti, datorită faptului că mi se făcuse dor de părinţi am vrut să mă întorc acasă la Târgul Mureş. Vărul Ştefan m-a întrebat dacă nu vreau să ne înscriem ca Voluntari pentru Ardeal, pentru a ne putea întoarce acasă. Împreună cu buna mea prietenă Rafila, ne-am înrolat ca voluntari. Îmi amintesc că a doua zi am depus şi jurământul şi că-n aceeaşi zi am plecat cu un tren special din gara de Nord către Alba Iulia. Eram însoţiţi de câţiva medici şi mai multe asistente medicale. Ajungând la Alba Iulia am fost cazaţi în nişte barăci şi echipaţi în ţinute albastre cu bonete, la fel ca aviatorii”, povesteşte cu lux de amănunte d-na Ana.
Era ferm convinsă că va ajunge şi acasă la tatăl dânsei, dar la Alba Iulia a stat doar câteva zile, ulterior fiind trimişi pe linia frontului la Someşul Rece.
“Pentru prima dată am văzut ce înseamnă să fii in război. M-a marcat profund prima operaţie la care a trebuit să particip. Am ţinut de piciorul unui copil de 14 ani, în timp ce medicul chirurg i-l amputa. Copilul fusese rănit intr-un raid aerian. În clipa în care mi-a rămas piciorul în mână am simţit că leşin. A trebuit să fiu scoasă afară ca să-mi revin. A fost groaznic”.
Şi povestea doamnei continuă plină de însufleţire.
“În fiecare zi ne deplasam dintr-o localitate în alta, odată cu linia frontului. Era greu cu mâncarea, cu dormitul chiar şi cu spălatul. Am ajuns până în localitatea Debrecen (Debreţin), din Ungaria. Aici toţi se ascundeau de noi. Oraşul era pustiu. De aici am plecat spre localitatea Miskolc, unde un ofiţer ne-a anunţat că suntem înconjuraţi. Ulterior Armata Română a respins trupele germane, care ne înconjuraseră, deplasându-ne în continuare pe linia frontului, până în Cehoslovacia”.
Veterana noastră îşi aminteşte cu emoţie faptul că-n Cehoslovacia, chiar în noaptea de Anul Nou, a fost cazată la doi bătrâni, unde a fost primită cu multă ospitalitate şi amabilitate. “M-au tratat foarte bine şi mi-au dat un pat cu nişte aşternuturi călduroase pe care nu le uit nici acum. Nu am stat mult pentru că a doua zi a trebuit să plec. Spălam faşe pentru că nu aveam altele noi, le uscam pe gard, apoi pansam răniţii care erau aduşi tot timpul”.
Întru târziu, împreună cu prietena sa Rafila, s-au hotărât să se întoarcă acasă, aşa că au ieşit la raport la comandantul diviziei din care făceau parte. Acesta le-a dat un bilet şi le-a spus că pot pleca pentru că erau voluntari. A doua zi s-au urcat într-o maşină cu răniţi ce se întorcea la spitalul din Oradea. De aici au luat trenul până acasă .
Ajunsă acasă a aflat că printr-un decret al regelui, urma să primească două pogoane şi jumătate de pământ de la primărie.
„După război am revenit în Bucureşti împreună cu sora mea Maria lucrând în diferite domenii. Primul serviciu l-am avut la o întreprindere care monta instalaţii şi calorifere unde am învăţat chiar să şi sudez. În anul 1982 am ieşit la pensie de la Întreprinderea Optică Română”.
Doamna Ana este vizitată de o strănepoată din partea unuia din fraţi, care locuieşte la Arad. Plăcerea dânsei cea mai mare este ca dimineaţa să îşi bea cafeaua împreună cu câteva prietene, mult mai tinere ca dânsa. De asemenea, îi place să iasă zilnic la cumpărături.
Întâlnirea de astăzi i-a produs o puternică emoţie, fiind foarte bucuroasă de faptul că reprezentanţi ai Armatei României i-au trecut pragul.
*****
În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, prizonieri, răniţi şi invalizi (circa 92.000 de militari decedaţi). În prezent, mai sunt în viaţă aproximativ 9.000 de veterani de război, circa 280 de văduve de război şi în jur de 66.000 de văduve de veterani de război.
„Acasă la veterani” este un program de vizite la domiciliul veteranilor de război, în mod deosebit la cei care nu mai au familie, care sunt singuri, de regulă în ziua împlinirii unor vârste (peste 95 de ani).
Cu ocazia zilei de 8 Martie, în cadrul programului „Acasă la veterani”, reprezentanţi ai Direcţiei calitatea vieţii personalului au vizitat-o pe doamna Ana Pâncă, veterană de război, pentru a-i oferi un buchet de flori şi un mărţişor.
Doamna Ana s-a născut pe 24 octombrie 1926, în comuna Băla din judeţul Mureş, într-o familie simplă de ţărani, cu şase copii, doi băieţi şi patru fete. Tatăl a fost o scurtă perioadă de timp şi primar în mica localitate, iar mama casnică.
A participat pe front ca soră medicală pe Ambulanţa nr. 18 din cadrul Diviziei 2 Vânători de Munte, în zona Ardealului, Ungariei şi Cehoslovaciei în perioada septembrie 1944 – martie 1945.
Fire energică şi vioaie, doamna Ana a moştenit aceste trăsături de la tatăl său. „Nu stăteam o clipă, tot timpul trebuia să fac câte ceva, eram curajoasă şi nu-mi era teamă de nimic, astfel că la vârsta de 14 ani am plecat la sora mea Maria în Bucureşti. Ca să-mi câştig existenţa a trebuit să lucrez cu ziua pe la diferiţi oameni. M-a ajutat mult şi o mătuşă care avea un magazin, lucrând acolo o bună bucată de timp”, ne povesteşte d-na Ana.
„După aproximativ patru ani petrecuţi în Bucureşti, datorită faptului că mi se făcuse dor de părinţi am vrut să mă întorc acasă la Târgul Mureş. Vărul Ştefan m-a întrebat dacă nu vreau să ne înscriem ca Voluntari pentru Ardeal, pentru a ne putea întoarce acasă. Împreună cu buna mea prietenă Rafila, ne-am înrolat ca voluntari. Îmi amintesc că a doua zi am depus şi jurământul şi că-n aceeaşi zi am plecat cu un tren special din gara de Nord către Alba Iulia. Eram însoţiţi de câţiva medici şi mai multe asistente medicale. Ajungând la Alba Iulia am fost cazaţi în nişte barăci şi echipaţi în ţinute albastre cu bonete, la fel ca aviatorii”, povesteşte cu lux de amănunte d-na Ana.
Era ferm convinsă că va ajunge şi acasă la tatăl dânsei, dar la Alba Iulia a stat doar câteva zile, ulterior fiind trimişi pe linia frontului la Someşul Rece.
“Pentru prima dată am văzut ce înseamnă să fii in război. M-a marcat profund prima operaţie la care a trebuit să particip. Am ţinut de piciorul unui copil de 14 ani, în timp ce medicul chirurg i-l amputa. Copilul fusese rănit intr-un raid aerian. În clipa în care mi-a rămas piciorul în mână am simţit că leşin. A trebuit să fiu scoasă afară ca să-mi revin. A fost groaznic”.
Şi povestea doamnei continuă plină de însufleţire.
“În fiecare zi ne deplasam dintr-o localitate în alta, odată cu linia frontului. Era greu cu mâncarea, cu dormitul chiar şi cu spălatul. Am ajuns până în localitatea Debrecen (Debreţin), din Ungaria. Aici toţi se ascundeau de noi. Oraşul era pustiu. De aici am plecat spre localitatea Miskolc, unde un ofiţer ne-a anunţat că suntem înconjuraţi. Ulterior Armata Română a respins trupele germane, care ne înconjuraseră, deplasându-ne în continuare pe linia frontului, până în Cehoslovacia”.
Veterana noastră îşi aminteşte cu emoţie faptul că-n Cehoslovacia, chiar în noaptea de Anul Nou, a fost cazată la doi bătrâni, unde a fost primită cu multă ospitalitate şi amabilitate. “M-au tratat foarte bine şi mi-au dat un pat cu nişte aşternuturi călduroase pe care nu le uit nici acum. Nu am stat mult pentru că a doua zi a trebuit să plec. Spălam faşe pentru că nu aveam altele noi, le uscam pe gard, apoi pansam răniţii care erau aduşi tot timpul”.
Întru târziu, împreună cu prietena sa Rafila, s-au hotărât să se întoarcă acasă, aşa că au ieşit la raport la comandantul diviziei din care făceau parte. Acesta le-a dat un bilet şi le-a spus că pot pleca pentru că erau voluntari. A doua zi s-au urcat într-o maşină cu răniţi ce se întorcea la spitalul din Oradea. De aici au luat trenul până acasă .
Ajunsă acasă a aflat că printr-un decret al regelui, urma să primească două pogoane şi jumătate de pământ de la primărie.
„După război am revenit în Bucureşti împreună cu sora mea Maria lucrând în diferite domenii. Primul serviciu l-am avut la o întreprindere care monta instalaţii şi calorifere unde am învăţat chiar să şi sudez. În anul 1982 am ieşit la pensie de la Întreprinderea Optică Română”.
Doamna Ana este vizitată de o strănepoată din partea unuia din fraţi, care locuieşte la Arad. Plăcerea dânsei cea mai mare este ca dimineaţa să îşi bea cafeaua împreună cu câteva prietene, mult mai tinere ca dânsa. De asemenea, îi place să iasă zilnic la cumpărături.
Întâlnirea de astăzi i-a produs o puternică emoţie, fiind foarte bucuroasă de faptul că reprezentanţi ai Armatei României i-au trecut pragul.
*****
În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, prizonieri, răniţi şi invalizi (circa 92.000 de militari decedaţi). În prezent, mai sunt în viaţă aproximativ 9.000 de veterani de război, circa 280 de văduve de război şi în jur de 66.000 de văduve de veterani de război.
„Acasă la veterani” este un program de vizite la domiciliul veteranilor de război, în mod deosebit la cei care nu mai au familie, care sunt singuri, de regulă în ziua împlinirii unor vârste (peste 95 de ani).